Arrivederci!

Dupa ce ne-am terminat treaba in Italia, am spus un "Arrivederci Italia!" si am plecat in concediul pe care l-am planificat in Croatia.



O tura cu masina pana am luat fery`ul si am traversat un brat ingust de mare in Cress si am plecat pana in orasul Mali Losinj . Fiind aproape sa se intunece, ne-am cautat cazarepe la gazde, dar cum n-am gasit, am ajuns intr-un camping la un bungalow. Ne-am instalat rapid, dupa care am plecat sa cercetam zona de camping. Avea o plaja frumoasa, deschisa la mare, unde puteai sa faci baie, plaja, tot ce vrei.



Dupa care ne-am culcat frumos, sa prindem toata ziua de maine. Dimineata, dupa ce ne-am trezit, am plecat sa vizitam insula. Frumos in masina am plecat sa descoperim necunoscutul si am ajuns intr-un orasel micut de tot, pe malul marii. Avea port, avea tot ce-i trebuie.



Ne-am plimbat pe stradutele mici prin care incape numai o masina, ei bine si aia incape cu greu, si l-am vizitat tot din cap pana in picioare. Nu o fost asa mult, dar ne-a placut.

Cerul nu arata foarte bine, era suparat si gri, mai putin si turna. Am plecat insa mai departe pe insula, sa ajungem pana in capatul celalalt. Unii fac turul lumii, noi am facut turul insulei. Am urcat sus cu masina, pe "muntele" insulei, un deal, si am admirat privelistea, iar domnul capitan ne-a aratat unde vrea sa ajungem sa navigam cu kayacele.



Mai departe am ajuns in capatul insulei, care ascundea o rapa mare si o apa limpede ca cristalul si albastra ca cerul. Arata atat de superb, incat nu ne-am putut abtine sa nu ne ducem jos la apa. Am lasat masina in parcare si du-te la apa. Unii alti faceau baie, altii mai faceau plaja la umbra.



Dupa care am plecat inapoi spre casa, chiar daca norii au inceput sa se disipe.



Dar, pe drum ne-a surprins ceva, ceva ce nu mai vazusem niciodata pana acuma. O casa, mai degraba un fort, facut din gunoaie. Stii cum se zice "Gunoiul unuia este comoara altuia.". Skiuri, bucati din barci, biciclete, conuri mari de inghetata din plastic, orice gaseai. Un lucru superb sa vezi ca omul a adunat tot ce nu i-a trebuit si a investit in casa, pardon, cetatea lui de scaun.





Iar "acasa", inloc sa stam in bungalow sa pierdem vremea, am plecat pe malul marii sa ne plimbam. Pe trotuar, frumusel, a fost o plimbae placuta de seara.



Din cand in cand admiram soarele care apunea, marea care se zbatea sa puna mana pe noi, si vietatile din jur.



Desigur ca pinii care boltesc deasupra potecii ma ademenesc sa fac pe Tarzan sau pe Mowgli mai degraba, ca inca is micut. Iar mama ca de obicei se ia de cap cand ma vede ca ma catar sus in pomi, dar de cand eram mic mi-a facut placere sa ma urc pe orice.



Ne-am continuat drumul printre ciupercile ceresti, pana am zarit din nou orasul de unde am plecat.



Marea facea mici valuri. Dar totusi ne-am propus ca a doua zi sa ne plimbam cu kayakul pe ea.



Apoi sus pe deal la o priveliste si o odihna, dupa care mergi in orasul unde esti cazat, ca si ala trebe vizitat.



A doua zi, dupa cum am promis, cu kayakul pe mare. Era prima experienta pe mare deschisa pe care am avut-o, iar vantul puternic ne-a dat de furca. Daca mergeai inspre sensu din care batea, abia te miscai, erai ca o vela. Daca fugeai de el, te intorcea sa-l vezi. Nicicum nu era bine.



Am hotarat sa mergem sa practicam si alt sport acvatic decat vaslitul. Cu o zi inainte am descoperit ca se poate face windsurfing in zona si ca sa fim noi mai smecheri, ne-am dus cu kayakul. Problema era unde sa parcam? Am intrat frumos in golf, unde am pus barcile pe plaja, mi-am luat placa si vela, si program liber. Unde era vant era perfect.



Unde nu...



Dupa o baie buna, una de care n-am mai facut in viata mea, am plecat inapoi la plaja noastra, pentru ca incepea sa se faca seara. O zi petrecuta cu munca si distractie.





Dar, o oprire pe drum nu strica...



Am parcat barcile la soare dupa care... "Noapte Buna!"



"Dimineata" am plecat sa dormim ca oamenii in pat. Am luat-o pe langa mal, pe sub pod... Iar croatii au miscat podul pentru noi, ca pentru un transatlantic. O idee buna pe viitor.



...si inapoi in camping.



A treia zi, pe furtuna, am iesit la windsurfing, iar celelalte doua portocale, cu bicicleta la un "Tour de Cres".



Toata ziua a fost urat... Si tata normal ca a iesit pe mare sa vada cum e pe valuri.





In ultima zi, n-am vrut sa ratam sa nu ne scufundam in Croatia si am plecat iar cu kayakul de dimineata pana intr-un golf.



Ne-am gasit loc de cazare, am lasat-o pe mama, care nu practica asa ceva si am plecat cu tata in jur sa admiram vietatile marine. Apoi la plecare ne-a prins o ploaie torentiala in kayak pana am ajuns la camping unde ne-am uscat si am baut cate ceva.



Urmatoarea zi trebuia sa plecam. Pacat, era frumos, dar din pacate, nu tot ce e frumos dureaza mult.



Dar ce e frumos ramane ca o amintire.

I Remember Mama Italia

Daca ma gandesc acuma, magio (mai) 2009 suna mult. A cam trecut un an de la experienta mea pe furtuna de pe mare.



Desigur am fost in Italia, la Venetia. Un concurs care era la editia a 35a ne astepta cu drag sa participam. Vogalonga este "un concurs", mai exact o manifestare, la care participa toate barcile si barcutele fara motor. Prin aceasta manifestare se transmite ca locuintele din Venetia, care sunt pe apa, incep sa se distruga din cauza valurilor produse de care barcile cu motor si pentru a reaminti placerea, si arta cu care gondolierii vaslesc printre strazile orasului din apa.

Noi ne-am inscris impreuna cu prietenul nostru Suma Claudiu, cu care ne-am intalnit la Venetia cu o zi inainte. Dupa ce ne-am trezit in ziua cu pricina, am luat vaporul pana in Venetia. Noi stateam pe peninsula din sudul orasului pe apa. De acolo am luat-o pe jos pana am gasit unde era cazat prietenul nostru. L-am luat si pe el, am umflat barcile in hol, dupa care am plecat sa ne punem pe apa. Era cam greu de vaslit pe uscat, nu de alta.



Cu o zi inainte am cautat un loc de acostare, nu prea departe de baza, si am mers drept acolo. Primii am fost noi, pentru ca aveam o barca mai mare, de doua persoane, iar Claudiu una de fibra de sticla, de o persoana. "Pepsi" pe langa a noastra, dar problema era ca nu era la fel de stabila, fapt pentru care a trebuit sa-l ajutam un pic sa nu faca baie chiar inainte de pedalat.



Am plecat impreuna pe o strada pana am iesit la drumul principal, Canal Grande, viz -avi de Piata San Marco, unde era "startul".



Nici nu am ajuns bine ca am si auzit tunul cum bubuie langa noi si am plecat. Stiam ca am mult de vaslit, dar cand am vazut atata lume, m-am umfalt in pene si am inceput sa pedalez ca un disperat. Tata incerca sa ma calmeze pentru ca stia cat avem de mers, dar de fiecare data cand mai trecea cate unu', se umfla iar orezul in mine.



Acuma ma gandesc ce pacat a fost ca mama n-a apucat sa pozeze toate barcile care au plecat. Parca eram evadati dintr-un musuroi de furnici.



Toti vasleam in aceeasi directie, iar unu cate unu mai disparea dintre noi, se mai scufunda. Pe astia i-o prins garda de la mititica. Asa le trebuie daca evadeaza.



Dar sincer am ramas uimit cate feluri de barci existau. Am auzit cand eram mic in povestirile de adormit, despre azteci, maiasi si barcile lor. Cum trageau la rame vreo 20, dar n-am vazut niciodata asa ceva. Pana acum.



O experienta nemaipomenita cand te duci, si nu te duci sa castigi, ca-i greu si nu cred ca exista locul 1. Dar daca participi, ramai marcat, ramai uimit.

Pe noi ne-a prins furtuna. Inca de la inceput cerul nu mai era albastru, ci negru de la norii care veneau navale peste noi. Se facea din ce in ce mai intuneric. Eu cu tata eram un pic speriati, nu stiam ce sa facem, daca ne prindea ploaia, era bine, da daca ne prindea furtuna, ai de capu nostru.



Altii in schimb n-aveau treaba.Mergeam pe un canal de pe prima insulita, cand vedem ca un barbat, dintr-o barca de 10 persoane, sare in mijlocul apei din barca. "O luat foc sau ce are ala?". Ne uitam mai atent, isi facea nevoile, cu apa pana la genuchi. Am ramas amandoi masca.

Dar cea mai mare surpriza a fost atunci cand am iesit in apa deschisa, spre insula Murano. Vantul batea fix dintrpe destinatia noastra. Barca avea din pacate rezistenta la vant si trebuia sa lucram in echipa si sa tragem tare. Din cauza ca ne intorcea, unu' trebuia sa carmeasca, defapt sa o tina drept pe directie, iar celalalt motor. Eu au tinut cu greu directia de vaslire, tragand tare pe stanga. Tata impigea cat putea. Cu greu, si cu multa transpiratie, multe emotii, am ajuns pe Murano.



Ne-am dat jos sa ne facem si noi nevoile, pentru ca tipu' din apa ne-a facut pofta. Am tras pe plaja, unde era facut sa te opresti. Am mers 10 metri pe "camp" dupa care am plecat mai departe.

Iar in mare deschisa si fara acoperire de vant, ne ataca din pupa (spate). Stanga, dreapta, stanga, dreapta, tot asa facea cu noi, iar valurile de 2 metri ne scoteau uneori vaslele din apa, fara sa mai putem inainta. Dupa multa munca am ajuns inapoi pe Canal Grande, unde am zis ca nu mai vaslesc deloc. Eram epuizat, dar mai aveam un pic. Multimea de pe margine si de pe podurile inalte pana la cer, ma facea sa mai pedalez cate putin, pana sa ajung de unde am plecat.



La sfarsit toata lumea statea la coada sa-si ia diploma si medalia. Am tras si noi pe dreapta, am tras fustita, si i-am facut la ala semn sa-mi arunce punga in barca. "Ai grija sa nu pice!" mi-a spus tata, dupa care o voce de sus, de la barbatul care arunca, "Lasati ca are grija. Nu pica in apa.", "Romania" "Da!".



Se pare ca si romanii mai ajung sa fie in echipa de organizare in alte tari.

Mi s-a parut greu, dar am reusit sa terminam. Altii n-au avut norocul acesta din pacate.



Iar altii s-au distrat de minune, si au facut-o din pasiune.

Amintiri Din Trecut

Inca mai tin minte cand am fost pe Cheile Nerei. N-a fost de mult. Acum exact 2 luni. Pe data de 18 aprilie.



De data asta nu am fost ca toti, pe jos, sa ne plimbam, hicking. Am fost cu kayakul. Dimineata am plecat, eu cu tata, care avem de mult timp 2 kayace gonflabile. Am luat desigur fiecare cate unu'. Puteam sa ma duc cu el in barca, ca el are unu' care se face sau de o persoana sau de 2 persoane. Depinde ce punte pui. Dar, n-am plecat numai noi 2. Am luat si un prieten cu noi, Fane.



Am umflat repede barcile, dupa care ne-am pus pe apa, si am luat-o "la vale". Din pacate multi dintre copaci erau cazuti in apa, de la furtuna care si-a facut de cap nu de mult. Cate un slalom la limita, pe aici pe acolo, pana ajung la un copac, cu care m-am imprietenit destul de bine. Din cauza curentului, n-am reusit sa virez destul spre dreapta si am intrat lateral in el. Din dreapta curentul ma impingea tot mai tare si nu puteam sa tin barca sa nu se incline si sa las apa sa intre, ca pana la urma ma trezesc ca apa creste din ce in ce mai mult, iar eu ma inclin din ce in de mai tare. 5 secunde si bang in apa. Balbac-balbac, cum am apucat sa trec pe sub kayak, am iesit afara sa iau o gura de aer proaspata si ma trezesc intre alta creanga si kayak. Ura! iar vine curentu, iar balbac-balbac si reusesc sa ies afara.

Pluteam disperat pe langa kayak si vad cum sticlele de apa pleaca pe prietena lor, mai nepotabila, Nera. Adio apa de baut. Dar problema mai mare era ca ma indreptam spre alta buturuga. "Trezestete!" si imi dau 2 palme, ma uit in jur, imi adun normalitatea de sub apa, si sar pe kayak ca sa il intorc. N-a mers. "Iar ma duc sub apa. NU!" iar sar pe el si in final reusesc sa il intorc, dupa care prinde padela si sari in el. M-am oprit pe margine. Tata ma striga "Esti bine?" N-am mai raspuns nimic. Incercam sa ma adun.

Jumatate din barca era plina cu apa rece ca gheata. Eu inca in soc, nu ma gandeam la nimic altceva decat la ce s-a intamplat. "Continuam?". Dupa cateva secunde am raspuns ca nu. Nu mai vroiam inca o baita. Am iesit pe mal, m-am schimbat in ceva mai uscat si am sunat dupa asistenta tehnica, mama. Era intr-o zona fara acoperire, si n-a putut sa-mi raspunda. Cu greu, cu greu, tata m-a convins sa continuam dupa vreo 10 minute, in care s-au uscat hainele.

Inapoi in barca si la vale. Fane ne-a ajutat sa trecem mai departe, dandu-ne indicatii pretioase, a luat-o inainte si ne striga daca era ceva rau (sau nasol, sau...), dar intr-un loc iar era sa iau apa. Am ajuns intre 2 copaci. stateam si ma tineam de unu', cu botu in sus, de unde venea apa, si strigam sa ma ajute cineva... Am tras aer in piept, stiind ca o sa ma rastorn din nou, si am iesit cu bine. Cand am intrat in chei, o fost super ok.



Totul era calm, pluteam in deriva apei si admiram peisajul, cheile pe care n-am mai fost de mult. Am facut o mica oprire la Lacul Dracului. Unde am facut 2-3 poze ca sa ne mai linistim.



Dupa care prin marele namol, pana la genunchi am iesit din nou pe apa. Am intilnit numeroase poduri, unele mai vechi erau cazute, altele noi la inaltimi impresionante. "Tata, suna telefonul", "Asta-i mama." Chiar ea o fost. Cu calm i-am zis ca totu' ii ok, ca sa n-o alarmam.



Dupa inca o mica oprire, unde Fane a cules urzici, am trecut peste niste repezisuri distractive. Hop-hop peste ele, ca peste valuri, numai ca erau mai mari. Ba chiar la un repezis mai mare, dupa ce l-am trecut din pacate, i-am zis la tata ca putea sa ma filmeze. Am luat singur kayakul, si pe mal m-am dus inapoi inainte sa inceapa repezisul. Cu greu am carat kayakul de unul singur. Dar a meritat!



Fane ne astepta mai jos, destul de ingrijorat, credea ca am patit ceva. Nu, noi ne distram. Incepeam sa nu mai pot sa pedalez. Abia dupa o ora am ajuns la finish, unde ne-am dat jos, si rupti de frig, ne-am schimbat repede, am scos kayacele, si repede indoapa maimuta. Ne era foame, de zici ca n-am mancat de o saptamana. As fi mancat orice.

Am tras si o dormita buna pe drum.



Dupa care am ajuns acasa, unde am intins kayacele la uscat si desigur.