Desigur am fost in Italia, la Venetia. Un concurs care era la editia a 35a ne astepta cu drag sa participam. Vogalonga este "un concurs", mai exact o manifestare, la care participa toate barcile si barcutele fara motor. Prin aceasta manifestare se transmite ca locuintele din Venetia, care sunt pe apa, incep sa se distruga din cauza valurilor produse de care barcile cu motor si pentru a reaminti placerea, si arta cu care gondolierii vaslesc printre strazile orasului din apa.
Noi ne-am inscris impreuna cu prietenul nostru Suma Claudiu, cu care ne-am intalnit la Venetia cu o zi inainte. Dupa ce ne-am trezit in ziua cu pricina, am luat vaporul pana in Venetia. Noi stateam pe peninsula din sudul orasului pe apa. De acolo am luat-o pe jos pana am gasit unde era cazat prietenul nostru. L-am luat si pe el, am umflat barcile in hol, dupa care am plecat sa ne punem pe apa. Era cam greu de vaslit pe uscat, nu de alta.
Cu o zi inainte am cautat un loc de acostare, nu prea departe de baza, si am mers drept acolo. Primii am fost noi, pentru ca aveam o barca mai mare, de doua persoane, iar Claudiu una de fibra de sticla, de o persoana. "Pepsi" pe langa a noastra, dar problema era ca nu era la fel de stabila, fapt pentru care a trebuit sa-l ajutam un pic sa nu faca baie chiar inainte de pedalat.
Am plecat impreuna pe o strada pana am iesit la drumul principal, Canal Grande, viz -avi de Piata San Marco, unde era "startul".
Nici nu am ajuns bine ca am si auzit tunul cum bubuie langa noi si am plecat. Stiam ca am mult de vaslit, dar cand am vazut atata lume, m-am umfalt in pene si am inceput sa pedalez ca un disperat. Tata incerca sa ma calmeze pentru ca stia cat avem de mers, dar de fiecare data cand mai trecea cate unu', se umfla iar orezul in mine.
Acuma ma gandesc ce pacat a fost ca mama n-a apucat sa pozeze toate barcile care au plecat. Parca eram evadati dintr-un musuroi de furnici.
Toti vasleam in aceeasi directie, iar unu cate unu mai disparea dintre noi, se mai scufunda. Pe astia i-o prins garda de la mititica. Asa le trebuie daca evadeaza.
Dar sincer am ramas uimit cate feluri de barci existau. Am auzit cand eram mic in povestirile de adormit, despre azteci, maiasi si barcile lor. Cum trageau la rame vreo 20, dar n-am vazut niciodata asa ceva. Pana acum.
O experienta nemaipomenita cand te duci, si nu te duci sa castigi, ca-i greu si nu cred ca exista locul 1. Dar daca participi, ramai marcat, ramai uimit.
Pe noi ne-a prins furtuna. Inca de la inceput cerul nu mai era albastru, ci negru de la norii care veneau navale peste noi. Se facea din ce in ce mai intuneric. Eu cu tata eram un pic speriati, nu stiam ce sa facem, daca ne prindea ploaia, era bine, da daca ne prindea furtuna, ai de capu nostru.
Altii in schimb n-aveau treaba.Mergeam pe un canal de pe prima insulita, cand vedem ca un barbat, dintr-o barca de 10 persoane, sare in mijlocul apei din barca. "O luat foc sau ce are ala?". Ne uitam mai atent, isi facea nevoile, cu apa pana la genuchi. Am ramas amandoi masca.
Dar cea mai mare surpriza a fost atunci cand am iesit in apa deschisa, spre insula Murano. Vantul batea fix dintrpe destinatia noastra. Barca avea din pacate rezistenta la vant si trebuia sa lucram in echipa si sa tragem tare. Din cauza ca ne intorcea, unu' trebuia sa carmeasca, defapt sa o tina drept pe directie, iar celalalt motor. Eu au tinut cu greu directia de vaslire, tragand tare pe stanga. Tata impigea cat putea. Cu greu, si cu multa transpiratie, multe emotii, am ajuns pe Murano.
Ne-am dat jos sa ne facem si noi nevoile, pentru ca tipu' din apa ne-a facut pofta. Am tras pe plaja, unde era facut sa te opresti. Am mers 10 metri pe "camp" dupa care am plecat mai departe.
Iar in mare deschisa si fara acoperire de vant, ne ataca din pupa (spate). Stanga, dreapta, stanga, dreapta, tot asa facea cu noi, iar valurile de 2 metri ne scoteau uneori vaslele din apa, fara sa mai putem inainta. Dupa multa munca am ajuns inapoi pe Canal Grande, unde am zis ca nu mai vaslesc deloc. Eram epuizat, dar mai aveam un pic. Multimea de pe margine si de pe podurile inalte pana la cer, ma facea sa mai pedalez cate putin, pana sa ajung de unde am plecat.
La sfarsit toata lumea statea la coada sa-si ia diploma si medalia. Am tras si noi pe dreapta, am tras fustita, si i-am facut la ala semn sa-mi arunce punga in barca. "Ai grija sa nu pice!" mi-a spus tata, dupa care o voce de sus, de la barbatul care arunca, "Lasati ca are grija. Nu pica in apa.", "Romania" "Da!".
Se pare ca si romanii mai ajung sa fie in echipa de organizare in alte tari.
Mi s-a parut greu, dar am reusit sa terminam. Altii n-au avut norocul acesta din pacate.
Iar altii s-au distrat de minune, si au facut-o din pasiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu