Vinul de Recas

Ne-am gandit cu o zi inainte sa facem o tura de bicicleta sambata. Pana la urma am ajuns sa mergem pana la Recas, de acolo la Buzad, Altringen si inapoi.



Desteptarea a fost foarte neplacuta, fiind la 6 dimineata. Cu greu am facut ochi, dupa care am fost jos sa mancam. N-a durat mult pana am plecat.

La Recas, ne-am dat jos eu cu tata.



Ne-am hotarat ca noi vom face un pic mai mult decat mama. Un antrenament nu strica, mai ales ca era si placut afar. Nici cald, dar nici rece.

Tata a fost aproape tot timpul in fata mea, ducand trena, iar eu in urma lui.



Dupa ce am recuperat-o si pe mama, am plecat sus pe deal. In varf am cotit la dreapta, si am luat-o pe langa parcul de vanatoare.





Traseul imi era cunoscut, deoarece am mai fost pe aici nu de mult.



Am avut parte de multe coborari si urcari, unele mai spectaculoase decat celelalte si diferite locuri frumoase cu noroi. Se pare ca ploaia ajunse si aici.



Uneori si competitia de familie era prezenta...



In rest era destul de uscat. Praful de pe jos se ridica peste tot si se lipea de picioare si de maini. Dar cel mai neplacut au fost mustele. Plin de ele, unele faceau si conferinta pe piciorul meu (cate 5-6 adunate in acelasi loc).



Pe musca ce trecea deveneam din ce in ce mai nervos...



...dar am reusit sa scapam de ele cand am ajuns deasupra de Buzad.



Am plecat la vale, iar in sat ne-am despartit.





Eu cu mama facand provizii de suc rece de la alimentara din sat. N-aveau multe, dar aveau strictul necesar.

Lucru care m-a bucurat a fost sa vad ca exista semne pentru trasee de biciclete, amplasate pana si in satuletele ascunse.



Tata ne astepta la capatul satului desigur.



Am continuat mai departe spre Altringen, unde am stat la un birt pana a venit mama. Am baut restul de suc care era la mine in buzunar, dupa care am plecat spre Remetea Mica.



De aici iar cunosteam traseul. Am fost mai demult cu Pecko si cu Claudiu pe aici. Am plecat cu trenul din Timisoara, dupa care am tranversat spre Recas de unde ne-a luat mama. Asta am vrut sa facem si noi, numai ca de data asta nu mai venea mama dupa noi.

Am luat-o prin caldura, pe langa padure, pana am ajuns la locul de intrare. Ciupercile ne intampinau si ne faceau cu ochiul.

Insa panta cea grea ma astepta acolo. Cand am venit prima data, n-am reusit s-o urc. Anul trecut era ma greu. Dar anul acesta, am venit s-o cuceresc. Panta facea tot posibilul sa ma dea peste cap, dar aplecandu-ma din ce in ce mai in fata, ii faceam din ce in ce mai ciuda.



Dupa marea mea cucerire, am gonit prin padure, lasand cat mai multe muste in spate si prinzand din urma 4 caprioare. Desigur, in momentul asta trebuia sa raman fara baterie la aparat. Ieiii... Toate 4 gonisera prin fata mea, la 10 metri. Aratau exact ca Bambi. Maro cu pete albe pe spate.



Jos in sat, am stat si ne chinuiam sa trecem pe langa blocazul de pe drum. Cand vedeam ca se elibereaza pe o parte, ocupa la loc locul...



Dupa ce am terminat cu padurea am ajuns la asfalt, unde am facut intrecere cu un mertzan. Din pacate m-a afumat, defapt m-a umplut de praf. Dupa care a trebuit s-o astept pe mama sa vina.



Am pus masina in drum, in timp ce tata pedala spre locul de unde am plecat noi 2. Am pus repede bitza lu' mama pe masina dupa care fugi dupa el.

Salzkammergut Scott Junior Trophy

Dupa ce ne-am trezit toti, am plecat spre Bag Goisern. Urma sa particip la Scott Junior Trophy Powered By Milka.

Concursul era pentru toti tinerii pana in 16 ani. Eu participand la U17 (1995-1994), Felix la U13(1999-1998), iar Adam la U9.

In Bad Goisern am asteptat sa se dea startul. Pe pliant scria ca se da la 10 jumatate. Dupa ce am intrebat la punctul de informatii unde se da, mi-au zis ca este aici, unde a fost si startul de la Salzkammergut Trophy.

Incepeau sa soseasca cei de la Downhill pe monociclu.



Toti dadeau mana dupa ce terminau, altii se imprastiau inainte de finish. Fetele incepeau sa ajunga.





Tot mai multi soseau.

La 10:20 am intrebat din nou unde este startul pentru Junior Trophy, pentru ca nu vedeam pe nimeni.

Era defapt in Ramsau, la 5km de Bad Goisern. N-am mai spus nimic si m-am suit pe bitza si am dat bice pana in Ramsau.

Se facea din ce in ce mai tarziu. Gandul ca nu voi prinde startul ma framanta de cand am plecat.
Fiorii ma treceau cu fiecare pedala si ma motivau sa pun mai multa forta in ele.

Dar asta nu m-a facut sa ma gandesc ca la start nu voi mai avea pic de energie.

Am ajuns sus, dupa multe indrumari primite de la echipa de organizare. Am intrat pe culoarul de start cand toti au inceput sa aplaude, iar la microfon vroiau sa zica ca am terminat prima tura. Pana la urma si-au dat seama si m-au intrebat ce fac. Le-am zis ca am ratat startul ca nu mi-au zis unde e. Dupa vreo 2 min de certuri mi-au dat drumul.

Am inceput sa trag sa-i ajung pe ceilalti din urma. Eu plecam, iar ceilalti veneau deja. Nu mai aveam nici o sansa.

M-am chinuit insa, facand 3 ture din 5.



N-au mai vrut sa ma lase mai mult. In fine, am ramas dezamagit, dar am putut sa-i zic la Felix traseul.

Urma el la start. Dupa ce toti din categoria mai mare s-au alineat, el era primul la aliniere. Defapt mai exact singurul care astepta.

A plecat si el pe traseu. Eu m-am dus sa-i fac niste poze pe drum. Dupa ce a trecut de serpentinele din traseul de la Salzkammergut Trophy, a trecut pe portiunea lunga de iarba, si a ajuns din nou in padure, pe traseul numai de Juniori.



Balta pe care o tineam minte il astepta si pe el.



Dupa care un mare urcus in sus.





Iar la coborare era cel mai bine, numai ca nu puteai merge prea tare.



Era foarte alunecos, iar cuba stramta de la capat te facea sa te opresti aproape.



Cel mai nasol era sa urci sus pe nisip. Trebuia sa faci push-bike neaparat.





Dar ultima coborare, era cea mai placuta.





Acolo dadeai bice si la urcusul de la sfarsit inainte de finish. Vreau sa zic ca atunci cand ajungi acolo, iar toata lumea striga "hep, hep, hep!" te face sa pedalezi din ce in ce mai tare.



Urmatorul era micul Adam, care a avut u traseu mai mic.



Unul saracu', o pornit mai greu si a ramas un pic in urma.



Dar cand ii vedeai pe toti cat de mici is, nu credeai ca vor trage asa tare la deal.



Chiar mi-a placut sa-i urmaresc si sa-i aclamez.



Desigur toti am fost dezamagiti ca nu am luat nici un podium, dar sufletele ni s-au incalzit cand i-am vazut pe cei de 5 ani



Care unii terminau plangand, altii fericiti, cu zambetul pana la urechi. Vitorii campioni ni s-au aratat in fata.

Salzkamergut Trophy

Astazi ii ziua concursului pentru mine, tata si Claudiu.

Am plecat spre Bad Goisern, pe drum eu facand pana... Am schimbat repede camera ca sa nu pierd prea mult timp.

In oras, in tot targul de biciclete, mi-am luat o camera noua, nu vroiam sa plec la concurs fara una de rezerva.



Startul s-a dat la 12:15, ora locala. M-am alineat impreuna cu tata, un pic mai in fata, eu am vrut sa trag mai tare, am venit pentru locul I.



Startul se dase. Toti pornisera, unii se mai ciocneau, pana si eu. Dar dupa vreo 100m totul a devenit mai liber. Am trecut prin oras, dupa care am ajuns la drumul principal, pe niste serpentine. N-a durat mult pana ne-a bagat in padure, pe carari.

Acolo, unu' de varsta mea cred, care era in fata, a tras o tranta dura. A zburat vreo 2 metri, cazand printre crengi pe iarba. Cam dur pentru un inceput.

Am continuat mai departe, iesind iar la acelasi drum. Dupa care am fost dirijati pe o carare ingusta, de hiking mai mult. Acolo nu puteai deloc sa depasesti. Incapea numai o bicicleta. Am intrat in inca o localitate, unde lumea aclama si aplauda, iar unu' care avea mainile ocupate, ne uda sa nu ne fie prea cald.



Uzi cum era, n-a durat mult pana ne era cald din nou. Toata lumea urca pe aceeasi tura. Si aia care faceau tura de 200km si aia cu 100km, toti peacolo.

Am inceput sa urcam in plin soare. Era foarte nasol, umbra numai din loc in loc. M-am oprit ca nu mai puteam de la atata caldura. Eram ud tot. Am baut repede un pic de Isostar, pentru ca apa nu aveam la mine si am plecat mai departe.

Drumul urca din ce in ce mai mult, pana devine mai nivelat, mai orizontal. Acolo dintr-o data vad "End of feeding zone". M-am luat cu mainile de cap cand am vazut. Mi-era o sete de nu mai vedeam bine. Am mai urcat cate putin, dupa care am luat-o la vale. Aici urmau depasirile. Treceam pe langa unu' altu'. Problema cea mare era ca nu stiam cum sa le zic ca vin. A trebuit sa astept momentul oportun sa ii depasesc.

Apoi m-am intalnit cu un austriac, care a recunoscut clubul Tibiscus. A bolborosit si el ceva pe germana, dupa care l-am intrebat daca stie engleza. Na atunci am inceput sa ne intelegem.

Din pacatae conversatia a avut doare vreo 4 linii de dialog pentru ca a urmat punctul de alimentare. Mi-am reumplut sticla de Isostar, dupa care am luat-o din nou la deal. Ultimul urcus era in fata.



Din pacate asta era si mai greu si mai lung. Am tot urcat prin caldura infernala, dupa care am vazut ca drumul o ia la vale. Ieeeeiii, am scapat de urcus.

Eh dracu, cand ma uit dupa curba, iar urca...

Asa a fost de inca vreo 3 ori si de fiecare data ma dezamagea. Am reusit in sfarsit sa ajung sus, pe drum fiind depasit de o tipa care avea scris pe fund "Vicy". La coborare din pacate pentru ea, am depasit-o.



Prima parte din coborare a fost foarte abrupta. Aproape ca mergeam vertical. Niste padurari se uitau la noi si se amuzau de fiecare data cand unu' pica in cap, iar cainele lor statea la umbra bradului si pazea lucrurile. Un hasky frumos, care murea de cald, noroc ca era mai albicios, dar arata superb pe muschiul verde de langa radacini.

A facut un mic slalom printre case, unde mi-a fost frica ca voi pica, din cauza ca pe jos erau plin de pietricele marunte, cu o inaltime de 10cm. Veneai tare in ele si nu mai controlai nimic din bitza. Am intrat iar in padure, unde am tras cat am putut de tare, fiind unele portiuni care trebuiau urcate.

Un damb, alt damb, pana am ajuns sa nu mai stau cu nici o roata pe iarba. Hooop in aer.

M-am speriat un pic, dar mai departe am ajuns sa trec prin niste gropi, cat casa. Am facut un slalom prin padure, dupa care n-am putut sa ma abtin si l-am intrebat cat mai aveam. 3-4km. Bun, dai bice.

Am trecut un pod, dupa care am trecut pe sub el, si am iesit in acelasi loc unde se termina podul. Am bagat tare spre finish, mai aveam 1km, dar din pacate, cu 300m inainte de finish, cand urcam o serpentina din oras, m-a apucat carcelul. Am picat de pe bicicleta in mijlocul drumului, in mijlocul orasului, iar toata lumea se holba la mine. Cei din echipa de organizare n-au stiut ce sa-mi faca. Stateau si se holbau la mine.

Repede mi-am facut un masaj cand am vazut ca trec vreo 10 concurenti pe langa mine. Dupa care unu' m-a ajutat sa ma ridic si am pornit mai departe. Am coborat un rand de scari intr-o piateta, dupa care am intrat pe culoarul de finish. Am facut 1 ora si 45 min.

Am stat la coada sa mi se ia cipul, dupa care am fost sa beau cate ceva. M-am intalnit mai sus cu mama care am vazut-o cand am ajuns. L-am asteptat pe tata, care a ajuns cu jumatate de ora dupa mine.



Claudiu a facut 3 ore. Eu intre timp m-am inscris la Junior trophy care urma sa fie ziua urmatoare.

Dupa ce am papat niste crenvusti, cu mustar si paine, iar o bere ca sa alunece...



...si am plecat spre cabana. Venea ploaia, iar norii nu aratau prea prietenosi.

Eu am tulit-o in fata, dar prin Steeg m-a prin din urma. Stropii mari care cadeau pe mana, ma taiau, de parca loua cu grindina. Pe drum mai vedeam unii care inca n-or ajuns la finish, dar or ajuns la ploaie. Macar lucrul bun era ca nu iti trebuia apa. Daca trageai aer pe gura, venea o gura de apa care iti potolea setea. Asa am baut eu vreo jumatate de litru pana la cabana.

Cand am ajuns am constatat ca nu aveam cheie. Am stat peafara pana o venit Claudiu. El o urcat sus, unde le-a dat la kinderi pungile de la Junior Trophy. Au fost foarte incantati.

Pana la urma a ajuns si mama cu tata si am plecat sus sa fac un dus cald. De aici lucrurile au inceput sa fie bine pntru ziua care a mai ramas.