Arrivederci!

Dupa ce ne-am terminat treaba in Italia, am spus un "Arrivederci Italia!" si am plecat in concediul pe care l-am planificat in Croatia.



O tura cu masina pana am luat fery`ul si am traversat un brat ingust de mare in Cress si am plecat pana in orasul Mali Losinj . Fiind aproape sa se intunece, ne-am cautat cazarepe la gazde, dar cum n-am gasit, am ajuns intr-un camping la un bungalow. Ne-am instalat rapid, dupa care am plecat sa cercetam zona de camping. Avea o plaja frumoasa, deschisa la mare, unde puteai sa faci baie, plaja, tot ce vrei.



Dupa care ne-am culcat frumos, sa prindem toata ziua de maine. Dimineata, dupa ce ne-am trezit, am plecat sa vizitam insula. Frumos in masina am plecat sa descoperim necunoscutul si am ajuns intr-un orasel micut de tot, pe malul marii. Avea port, avea tot ce-i trebuie.



Ne-am plimbat pe stradutele mici prin care incape numai o masina, ei bine si aia incape cu greu, si l-am vizitat tot din cap pana in picioare. Nu o fost asa mult, dar ne-a placut.

Cerul nu arata foarte bine, era suparat si gri, mai putin si turna. Am plecat insa mai departe pe insula, sa ajungem pana in capatul celalalt. Unii fac turul lumii, noi am facut turul insulei. Am urcat sus cu masina, pe "muntele" insulei, un deal, si am admirat privelistea, iar domnul capitan ne-a aratat unde vrea sa ajungem sa navigam cu kayacele.



Mai departe am ajuns in capatul insulei, care ascundea o rapa mare si o apa limpede ca cristalul si albastra ca cerul. Arata atat de superb, incat nu ne-am putut abtine sa nu ne ducem jos la apa. Am lasat masina in parcare si du-te la apa. Unii alti faceau baie, altii mai faceau plaja la umbra.



Dupa care am plecat inapoi spre casa, chiar daca norii au inceput sa se disipe.



Dar, pe drum ne-a surprins ceva, ceva ce nu mai vazusem niciodata pana acuma. O casa, mai degraba un fort, facut din gunoaie. Stii cum se zice "Gunoiul unuia este comoara altuia.". Skiuri, bucati din barci, biciclete, conuri mari de inghetata din plastic, orice gaseai. Un lucru superb sa vezi ca omul a adunat tot ce nu i-a trebuit si a investit in casa, pardon, cetatea lui de scaun.





Iar "acasa", inloc sa stam in bungalow sa pierdem vremea, am plecat pe malul marii sa ne plimbam. Pe trotuar, frumusel, a fost o plimbae placuta de seara.



Din cand in cand admiram soarele care apunea, marea care se zbatea sa puna mana pe noi, si vietatile din jur.



Desigur ca pinii care boltesc deasupra potecii ma ademenesc sa fac pe Tarzan sau pe Mowgli mai degraba, ca inca is micut. Iar mama ca de obicei se ia de cap cand ma vede ca ma catar sus in pomi, dar de cand eram mic mi-a facut placere sa ma urc pe orice.



Ne-am continuat drumul printre ciupercile ceresti, pana am zarit din nou orasul de unde am plecat.



Marea facea mici valuri. Dar totusi ne-am propus ca a doua zi sa ne plimbam cu kayakul pe ea.



Apoi sus pe deal la o priveliste si o odihna, dupa care mergi in orasul unde esti cazat, ca si ala trebe vizitat.



A doua zi, dupa cum am promis, cu kayakul pe mare. Era prima experienta pe mare deschisa pe care am avut-o, iar vantul puternic ne-a dat de furca. Daca mergeai inspre sensu din care batea, abia te miscai, erai ca o vela. Daca fugeai de el, te intorcea sa-l vezi. Nicicum nu era bine.



Am hotarat sa mergem sa practicam si alt sport acvatic decat vaslitul. Cu o zi inainte am descoperit ca se poate face windsurfing in zona si ca sa fim noi mai smecheri, ne-am dus cu kayakul. Problema era unde sa parcam? Am intrat frumos in golf, unde am pus barcile pe plaja, mi-am luat placa si vela, si program liber. Unde era vant era perfect.



Unde nu...



Dupa o baie buna, una de care n-am mai facut in viata mea, am plecat inapoi la plaja noastra, pentru ca incepea sa se faca seara. O zi petrecuta cu munca si distractie.





Dar, o oprire pe drum nu strica...



Am parcat barcile la soare dupa care... "Noapte Buna!"



"Dimineata" am plecat sa dormim ca oamenii in pat. Am luat-o pe langa mal, pe sub pod... Iar croatii au miscat podul pentru noi, ca pentru un transatlantic. O idee buna pe viitor.



...si inapoi in camping.



A treia zi, pe furtuna, am iesit la windsurfing, iar celelalte doua portocale, cu bicicleta la un "Tour de Cres".



Toata ziua a fost urat... Si tata normal ca a iesit pe mare sa vada cum e pe valuri.





In ultima zi, n-am vrut sa ratam sa nu ne scufundam in Croatia si am plecat iar cu kayakul de dimineata pana intr-un golf.



Ne-am gasit loc de cazare, am lasat-o pe mama, care nu practica asa ceva si am plecat cu tata in jur sa admiram vietatile marine. Apoi la plecare ne-a prins o ploaie torentiala in kayak pana am ajuns la camping unde ne-am uscat si am baut cate ceva.



Urmatoarea zi trebuia sa plecam. Pacat, era frumos, dar din pacate, nu tot ce e frumos dureaza mult.



Dar ce e frumos ramane ca o amintire.

I Remember Mama Italia

Daca ma gandesc acuma, magio (mai) 2009 suna mult. A cam trecut un an de la experienta mea pe furtuna de pe mare.



Desigur am fost in Italia, la Venetia. Un concurs care era la editia a 35a ne astepta cu drag sa participam. Vogalonga este "un concurs", mai exact o manifestare, la care participa toate barcile si barcutele fara motor. Prin aceasta manifestare se transmite ca locuintele din Venetia, care sunt pe apa, incep sa se distruga din cauza valurilor produse de care barcile cu motor si pentru a reaminti placerea, si arta cu care gondolierii vaslesc printre strazile orasului din apa.

Noi ne-am inscris impreuna cu prietenul nostru Suma Claudiu, cu care ne-am intalnit la Venetia cu o zi inainte. Dupa ce ne-am trezit in ziua cu pricina, am luat vaporul pana in Venetia. Noi stateam pe peninsula din sudul orasului pe apa. De acolo am luat-o pe jos pana am gasit unde era cazat prietenul nostru. L-am luat si pe el, am umflat barcile in hol, dupa care am plecat sa ne punem pe apa. Era cam greu de vaslit pe uscat, nu de alta.



Cu o zi inainte am cautat un loc de acostare, nu prea departe de baza, si am mers drept acolo. Primii am fost noi, pentru ca aveam o barca mai mare, de doua persoane, iar Claudiu una de fibra de sticla, de o persoana. "Pepsi" pe langa a noastra, dar problema era ca nu era la fel de stabila, fapt pentru care a trebuit sa-l ajutam un pic sa nu faca baie chiar inainte de pedalat.



Am plecat impreuna pe o strada pana am iesit la drumul principal, Canal Grande, viz -avi de Piata San Marco, unde era "startul".



Nici nu am ajuns bine ca am si auzit tunul cum bubuie langa noi si am plecat. Stiam ca am mult de vaslit, dar cand am vazut atata lume, m-am umfalt in pene si am inceput sa pedalez ca un disperat. Tata incerca sa ma calmeze pentru ca stia cat avem de mers, dar de fiecare data cand mai trecea cate unu', se umfla iar orezul in mine.



Acuma ma gandesc ce pacat a fost ca mama n-a apucat sa pozeze toate barcile care au plecat. Parca eram evadati dintr-un musuroi de furnici.



Toti vasleam in aceeasi directie, iar unu cate unu mai disparea dintre noi, se mai scufunda. Pe astia i-o prins garda de la mititica. Asa le trebuie daca evadeaza.



Dar sincer am ramas uimit cate feluri de barci existau. Am auzit cand eram mic in povestirile de adormit, despre azteci, maiasi si barcile lor. Cum trageau la rame vreo 20, dar n-am vazut niciodata asa ceva. Pana acum.



O experienta nemaipomenita cand te duci, si nu te duci sa castigi, ca-i greu si nu cred ca exista locul 1. Dar daca participi, ramai marcat, ramai uimit.

Pe noi ne-a prins furtuna. Inca de la inceput cerul nu mai era albastru, ci negru de la norii care veneau navale peste noi. Se facea din ce in ce mai intuneric. Eu cu tata eram un pic speriati, nu stiam ce sa facem, daca ne prindea ploaia, era bine, da daca ne prindea furtuna, ai de capu nostru.



Altii in schimb n-aveau treaba.Mergeam pe un canal de pe prima insulita, cand vedem ca un barbat, dintr-o barca de 10 persoane, sare in mijlocul apei din barca. "O luat foc sau ce are ala?". Ne uitam mai atent, isi facea nevoile, cu apa pana la genuchi. Am ramas amandoi masca.

Dar cea mai mare surpriza a fost atunci cand am iesit in apa deschisa, spre insula Murano. Vantul batea fix dintrpe destinatia noastra. Barca avea din pacate rezistenta la vant si trebuia sa lucram in echipa si sa tragem tare. Din cauza ca ne intorcea, unu' trebuia sa carmeasca, defapt sa o tina drept pe directie, iar celalalt motor. Eu au tinut cu greu directia de vaslire, tragand tare pe stanga. Tata impigea cat putea. Cu greu, si cu multa transpiratie, multe emotii, am ajuns pe Murano.



Ne-am dat jos sa ne facem si noi nevoile, pentru ca tipu' din apa ne-a facut pofta. Am tras pe plaja, unde era facut sa te opresti. Am mers 10 metri pe "camp" dupa care am plecat mai departe.

Iar in mare deschisa si fara acoperire de vant, ne ataca din pupa (spate). Stanga, dreapta, stanga, dreapta, tot asa facea cu noi, iar valurile de 2 metri ne scoteau uneori vaslele din apa, fara sa mai putem inainta. Dupa multa munca am ajuns inapoi pe Canal Grande, unde am zis ca nu mai vaslesc deloc. Eram epuizat, dar mai aveam un pic. Multimea de pe margine si de pe podurile inalte pana la cer, ma facea sa mai pedalez cate putin, pana sa ajung de unde am plecat.



La sfarsit toata lumea statea la coada sa-si ia diploma si medalia. Am tras si noi pe dreapta, am tras fustita, si i-am facut la ala semn sa-mi arunce punga in barca. "Ai grija sa nu pice!" mi-a spus tata, dupa care o voce de sus, de la barbatul care arunca, "Lasati ca are grija. Nu pica in apa.", "Romania" "Da!".



Se pare ca si romanii mai ajung sa fie in echipa de organizare in alte tari.

Mi s-a parut greu, dar am reusit sa terminam. Altii n-au avut norocul acesta din pacate.



Iar altii s-au distrat de minune, si au facut-o din pasiune.

Cupa Cetăţilor

Duminica dimineata m-am trezit ca venea Cupa Cetatilor. Concursul avea loc la Arsenal Park Transilvania.

Eram primul sus din pat. "Tata, trezestete!", "nuuu"... ma copia pe mine de ieri... "Maia, hai sus", "lasa-ma sa dorm..". Super... trage de ei vreo jumatate de ora sa se scoale, si tot nimic. Ma dau batut si peste vreo 5 minute se trezesc... Daca stiam faceam asta mai repede.



Ne-am pus sa mancam, dupa care vad ca tata are pana la bicicleta. Scoate peticele, scoate roata, scoate camera si lipeste peticul. Am pus totul inapoi, repede i-am grabit sa ajungem sa ne inscriem si am ajuns la Arsenal Park la 10 fix, cand se terminau inscrierile (asa scria pe net). M-am inscris, dupa care au trecut vreo 5 minute de convingere si s-a inscris si Maia, parintii ramanand echipa tehnica.



Dupa vreo 10 minute vin si cei de la club, o masina, doua masini, trei masini, vreo 6-7 masini au venit, iar cei de la inscrieri s-au luat cu mainile de cap. Toti s-au inscris, unii au plecat in tura de recunoastere, dar eu cu Maia am ramas pentru ca nu vroiam sa ne obosim.



Startul s-a dat la 12 jumatate, pentru ca unii nu s-au intors din recunoastere. Am plecat toti gramada. Aveam de facut 3 ture. Trecem prin Arsenal Park si cand sa intram in padure, noroi. Am trecut prin el si printr-o balta cat casa. Dupa care in padure au urmat niste rampe, mai exact, o coborare pe lemn, dupa care 3 damburi apropiate, sus iar pe o rampa de lemn si jos.





Un slalom printre copaci, dupa care am iesit la drumu mare si am intrat in urmatoarea parte de padure. Acolo, am trecut prin balti din nou, neplacut, m-am facut iara ca porcu'. Dupa care am iesit iar la un drum betonat. Hop-hop printre niste obstacole dupa care dai bice. Inainte de urmatoarea parte de padure, ghici ce... o balta in care intra jumatate de roate, dupa care inca o balta in care intrai si cu pinioanele si cu picioarele, cu tot ce aveai inauntru si te uda pe spate ca la dush. O balta de 10 metri, ca la strand.

Urmatoarea parte de padure a fost mai tehnica. Iar noroi cat casa, normal, si printre copaci. Cea mai grea parte a traseului a fost un urcus pe o bucata de un metru, in care trebuia sa urci 2-3 metri. Asta inseamna sa urci vertical pe un derdelus de noroi. Cu botu in noroi, cu bita peste tine, cum apucai sa urci era perfect, daca apucai. Pe mine m-a ajutat Suca, Sergiu fiind in spatele meu, iar dupa ce am urcat, am pus repede mana pe bita lu' Cristi sa-l ajut si pe el. Dupa asta a urmat o portiune lunga de urcat, unde am stat destul de mult cu Suca si Elena. Sus ne-am despartit, Suca a luat-o inainte, sau a ramas in spate, nu stiu, nu l-am mai vazut.

Aici a urmat o portiune super dupa un slalom iar printre copaci, sus jos, am ajuns undeva pe o sa. Acolo noroi argilos, se prindea de talpa papucului, de parca aveai inca 3 talpi. Iar cand te urcai pe bita, SPD-uri. Se lipea noroiul si de tine si de pedala, abia te dadeai jos. Sus de tot, punctu de control, apa si o banana si ia-o iar la vale pe unde ai venit, dupa care se despartea un pic drumul. Aici intrai in padure din nou, printr-o faleza ingursta unde era vegetatia abundenta. Crengi de la mure erau pe jos, si imi era frica sa nu fac pana, ca dupaia mai aveam inca 2 ture. Am trecut cu bine si am ajuns-o pe Elena. Coborarea a continuat dupa ce am trecut de un drum. Normal traseul era tot inainte, dar eu am luat-o in dreapta. Aia de acolo n-au putut sa zica nimic, prea lene, numa dupa ce am mers un pic mi-au zis sa ma intorc.





Am luat-o pe traseul normal, prin iarba, iar pe faleza. Jos in "vale" iar noroi, dupa care un urcus, unde eu cu Elena am fost destul de aproape. Dupaia a urmat un drum forestier, de pamant, noroi mai mult, ca ploaia face multe bune si frumoase. Acolo au urmat cateva depasiri. Sus, am cotit la dreapta si am mers orizontal. Elena era in spatele meu. Am iesit din padure si am luat-o la vale, pana ajung pe la niste tufisuri, care erau in stanga si dreapta drumului si nu te lasau sa o scurtezi, cred ca erau din echipa de arbitrii. In schimb, in mijloc, noroi, desigur eu am tras prima cazatura. M-am dat la o parte, Elena a trecut pe langa mine, mi-a facut un check, "Esti bine?", iar eu cand am raspuns ca da a plecat mai departe si eu dupa ea. De aici i-am pierdut si eu urma celuilalt hoinar. A urmat o serie de urcusuri si coborasuri pe campie, mai exact 2, dupa care am ajus iar in padure. La iesirea din padure iar campie si niste porcusori. Numa bine ma amestecam si eu printre ei.

Linistit am trecut pe langa ei si am ajuns la un urcus greu, acolo m-am intalnit cu Cristi. Push-bike impreuna cu el pana sus, dupa care la vale si in padure, printre... cranii si oase de cal de data asta. Cam spooky traseul. La capat mai urcai un pic si coborai frumos in jos unde era dita-mai groapa, care astepta sa-ti rupi bita in ea, alt tel nu-i gasesc. Am crezut ca-mi rup gatul cand am venit cu viteza. Groapa de 5 metri era marginita de o fasie ingusta si plina de hopuri. Dupa partea mai grea de coborat a traseului, intrai pe asflat, beton, ce era, si ajungeai la Arsenal Park, locul startului. Un drum ca in rai, care te facea sa uiti de tot ce era mai greu. L-am vazut pe Suca la masina. Abandonase, nu stiu. Dupa o serie de incurajari din partea tuturor din club, am plecat la urmatoarea tura, cu totul ca aveam de gand sa abandonez.

A doua tura tata m-a prins mai bine la slalomul de la inceput, facandu-mi niste poze.





La urmatoarea padure, am tras o tranta serioasa, alunecand pe noroi in curba. Din nou prin toate noroaiele, batile, numai ca de data asta a fost un sant unde a fost un noroi si o balta, ca ramaneai cu bita acolo si cu piciorul intrai pana la geninchi. La urcus in schimb am dat de unu' din Deva. El era specializat in downhill mai mult. L-am ajutat sa urce partea aia grea, pe care am reusit sa o urc singur de data asta, Hurraaaa!. Traseul a fost la fel, numai ca de data asta nu mai am luat-o pe drumul principal. Cand am ajuns iar la start am zis ca nu mai fac nimic. Dar, cand l-am vazut pe Suca, i-am zis "Mai fac una. Nu ma las!", la care mi-a raspuns cu o incurajare sa o fac sigur, "Bravo ma!". Toti au strigat dupa mine, iar eu m-am umflat in pene, am luat o banana din mers si am plecat la ultima tura. Toti se strangeau deja. Iar eu dupa ce am urcat partea nasoala a traseului, m-am intalnit cu Marga. "Ai cumva glucoza?", "Da, musca de aici. Si mersi ca mi-ai amintit.". Bine ca mi-am amintit si eu ca avea, iar la cat noroi si nisip am mancat, am rupt din ea, fara sa-mi mai pese daca mai pap putin.

Am tinut pasul cu el pana la urcusul care l-am urcat cu Cristi. Acolo cand urcam, un carcel la piciorul stang tot insista, iar eu nu-l lasam nici cum. Am urcat cu greu sus, unde vroiam sa ma pun pe bita. Am incalecat-o, dupa care cand am vrut sa ridic picorul stang, m-a prins. Bang pe jos plin de durere. Fraca-l, dai pumni, fa tot ce poti sa treaca. Trece si ma apuca din nou, cumplit, am crezut ca raman acolo, vroiam sa-i zic la urmatorul concurent sa le zica ca nu mai vin. Pana la urma imi trece, ma urc cu grija pe ea si plec mai departe.



Cand am ajuns la finish, am picat in iarba pe o parte, si am injurat cat am putut. Eram rupt dupa 3 ture si nici macar nu mi-au luat timpul. Noroc cu Marius si cu tata care l-au notat. 3 ore si 5 minute, pe 33 km.





Premierea a fost ciudata, la seniori, unde erau inscrisi vreo 20 au ajuns numai 2 pe podium. Restul descalificati. Acum am inteles de ce Suca s-a oprit. Mi-am spalat bita dupa care am tras o dormita pana la Deva, unde am lasat-o pe Maia, si am plecat acasa, dormind ca un prunc pe bancheta din spate. Acasa, direct cu nasu in perna.